27 aug. 2009 - R. Codrescu - Lamuriri principiale despre Proiectul Aiud

LĂMURIRI PRINCIPIALE DESPRE PROIECTUL AIUD

Răzvan CODRESCU

Preliminarii la un interviu acordat revistei Rost (nr. 78)

Preluare de pe Blogul lui Razvan Codrescu, 27 august 2009


De cînd lumea, eroii şi martirii nu şi-au ridicat ei înşişi memoriale sau biserici şi nu s-au autocelebrat, ci memorialele le-au ridicat urmaşii, ca semn că au înţeles sensul jertfei înaintaşilor şi că o preţuiesc ca atare.

Sigur, astăzi timpul pare să se grăbească, dar principiul rămîne acelaşi. La Aiud, supravieţuitorii au înălţat monument celor căzuţi. Deci nu ca să se cinstească ei pe ei înşişi, ci ca să ofere generaţiilor noi un cadru de cinstire a fraţilor martirizaţi în lupta anticomunistă.

Mai tîrziu a răsărit ideea binecuvîntată ca în jurul mausoleului (sfinţit deja ca biserică de Înaltul Bartolomeu) să se ridice un schit, pentru veghe şi rugăciune neîncetată. Şi schitul s-a ridicat, cu contribuţia hotărîtoare a părintelui Iustin Pârvu, marele duhovnic trecut el însuşi prin calvarul Aiudului.

De la schit la năzuinţa unei mănăstiri calea e firească, dar mănăstirea nu mai e ceva nou, ci dezvoltarea nucleului iniţial. Noutatea o constituie, în context, propunerea unor reprezentanţi mai tineri ai laicatului ortodox ca, pe lîngă mînăstire şi sub directa ei ascultare, să se facă la Rîpa Robilor şi un centru de martirologie. Prioritarei pomeniri şi cinstiri liturgice urmează să i se adauge, tot în duh creştin, pomenirea şi cinstirea martirilor prin redarea documentată a adevărului istoric, ca generaţiile viitoare să nu ignore ce s-a petrecut de fapt acolo şi să înveţe ceea ce este de învăţat din lecţia trecutului. Este o altă faţă a aceluiaşi nobil deziderat moral şi spiritual al cinstirii mărturisitoare.

Astfel, de la monumentul iniţial, s-a ajuns la proiectul unui complex memorial (mausoleu, mănăstire, centru martirologic), cu nădejdea mărturisită ca Rîpa Robilor să devină un mare loc de pelerinaj naţional. Această perspectivă a stîrnit interesul şi a stimulat implicarea unui cerc mai larg de oameni cu sentimente creştine şi naţionale, dar şi cu reale posibilităţi de a sprijini concret proiectul, pe termen mediu şi lung.

Implicarea unor oameni mai tineri, cu platformă publică şi patos mărturisitor, în măsură să garanteze nu numai prezentul bine intenţionat, ci şi viitorul Aiudului memorial, ar fi trebuit să fie o bucurie pentru puţinii supravieţuitori (mai toţi octogenari şi nonagenari), ca şi implicarea instituţională a Bisericii (prin ierarhii locali), care a fost în toată istoria noastră o axă a rînduielii şi dăinuirii, peste toate fluctuaţiile şi vicisitudinile vremurilor. Energiile tinere, altoite pe trunchiul stabil al Bisericii strămoşeşti, reprezintă cea mai bună şansă a trecutului de a cuceri viitorul. Căci şi atunci cînd supravieţiutori ai prigoanelor nu vor mai fi, pomenirea tuturor va fi asigurată, memoria neamului va fi păzită, săvîrşirea va păstra perspectiva desăvîrşirii.

Or, ce vedem că se întîmplă? În loc de îndreptăţita stare de încredere şi bucurie, care în mod normal precedă toate marile înfăptuiri, pe seama Aiudului s-a iscat un adevărat război, hrănit de cele mai indigne suspiciuni şi de cele mai stranii raţionamente.

Două mi se pare că sunt „capetele” de perversiune care stau îndărătul acestei penibile (şi – vai! – atît de româneşti) situaţii: pe de o parte, teama bătrînilor supravieţuitori (abil întreţinută manipulatoriu) că ei ar fi desconsideraţi şi chiar daţi la o parte din gestaţia Proiectului Aiud, asupra căruia ar fi cei mai în măsură să se pronunţe; pe de altă parte, tentativa abjectă – dar abil concertată – a unor grupuri de interes naţional-comuniste, ieşite din mantaua vechii Securităţi, de a pune mîna, în scopuri propagandistice şi diversioniste, pe capitalul simbolic al Aiudului (care pentru ei nu are valoare în sine, ci doar valoare de „întrebuinţare”).

În realitate, nimeni (persoană, grup, categorie socială sau profesională) nu are şi nu trebuie să aibă monopol asupra Aiudului, pentru că nimeni, oricît de puternic sau de valoros ar fi la un moment dat (şi cu atît mai mult dacă nu este nici puternic, nici valoros), nu are şi nu poate să aibă monopol asupra trecutului istoric (fie el mai îndepărtat sau mai recent) şi asupra zestrei de sfinţenie a unei naţiuni. Nici măcar supravieţuitorii temniţelor nu pot ridica pretenţia unui monopol (cum au făcut-o unii, într-o recentă scrisoare adresată Înaltului Bartolomeu Anania, sub sugestia impură a unor grupuri de presiune). Aşa cum am arătat şi cu alt prilej („Proiectul Aiud – semne de împăcare?”), “cei care au suferit” (şi care sînt demni de toată recunoştinţa şi preţuirea noastră) nu sînt “singurii care au drept să spună ceva în această problemă”, ci numai cei dintîi. Dreptul lor suveran nu este exclusivitatea, ci prioritatea morală. Ei trebuie – înaintea oricăror altora – consultaţi şi ascultaţi cu toată reverenţa, chiar dacă mulţi dintre ei nu vor mai apuca să vadă memorialul ridicat pînă la capăt*. Altminteri, dreptul de a spune ceva, de a se implica atitudinal, îl au toţi cei ce simt creştineşte şi româneşte, şi care vor continua să o spună şi să o facă şi după ce venerabilii supravieţuitori ai temniţelor nu vor mai fi printre noi. Cu cît mai mulţi se vor implica, cu cît mai multora le va păsa, cu atît memoria va fi mai vie şi mai durabilă. Aiudul memorial intră deja – şi e firesc să fie aşa – în economia posterităţii.

Problema este ca această posteritate să fie la înălţimea chemării ei şi să nu deturneze memorialul spre căi demagogice sau formaliste. Generaţia închisorilor şi-a făcut jertfelnic datoria sa. Urmează să nu lipsească de la datoria lor nici generaţiile succesive. De aceea este important ca Biserica să-l gestioneze îndeaproape, iar cei implicaţi direct în construirea şi funcţionalitatea lui internă să fie oameni nepătaţi, iar nu dintre aceia care şi-ar dori să-l confişte tocmai pentru ca să-şi spele prin el petele mai vechi sau mai noi, sau să-şi compenseze prin el puţinătatea. Aiudul se cade apărat – cu rîvna şi discernămîntul duhului, iar nu cu pumnul sau cu parul – nu numai de detractorii curenţi ai istoriei şi ai tradiţiei creştine, români şi neromâni, dar şi de speculanţii şi ariviştii de azi şi de mîine ai capitalului de vrednicie românească orînduit de Dumnezeu la Rîpa Robilor. Şi care adeseori nu sînt nişte bieţi veleitari ageamii, ci adevăraţi profesionişti ai manipulării şi diversiunii, gata să tîlhărească şi să pervertească astăzi Ortodoxia, aşa cum au tîlhărit şi au pervertit ieri naţionalismul, prefăcîndu-l în logoree vadimistă.

Despre toate aceste lucruri ne vorbeşte desluşit, răspunzînd punctual întrebărilor d-lui Claudiu Târziu, d-l dr. Pavel Chirilă, unul dintre seniorii nepătaţi ai laicatului ortodox din România (prezentat mai pe larg de autorul interviului în scurta notă introductivă). Poate că în felul acesta se vor mai dumiri asupra Proiectului Aiud şi o parte din cei încă nedumiriţi, ba chiar total derutaţi de inflaţia zvonurilor diversioniste.

Să dea Dumnezeu ca Aiudul să aibă nu viitorul pe care l-ar merita cei vii, ci viitorul pe care-l merită cei morţi acolo.


* Ne-am dori ca anumiţi oameni să fie veşnici. Sau măcar ca Dumnezeu să le înmulţească zilele peste măsura obişnuită. Sfîrşitul este însă inexorabil condiţiei umane actuale. Creştineşte vorbind, nu este o ireverenţă a aminti că nimeni nu este nemuritor pe lumea aceasta. Toţi marii înduhovniciţi, începînd cu Părinţii Pustiei, ne învaţă să avem mereu în minte gîndul la moarte şi să ne chivernisim viaţa în raport responsabil cu ea. În volumul meu de versuri Rug aprins, închinat „Poeţilor muceniciţi ai Rugului Aprins şi ai temniţelor comuniste, tuturor pătimitorilor întru Cuvînt ai secolului XX, sfinţilor ştiuţi şi neştiuţi ai limbii române”, figurează şi acest sonet (LXII), care exprimă tocmai ceea ce încerc – nu fără amărăciune – să spun aici: Cruciaţilor secolului XX – Se cuvenea ca ei măcar să fie/ nemuritori, dar iată-i că se duc,/ lăsînd în urmă neamul mai uituc/ şi ţara lor de suflet mai pustie...// Tu, Doamne, care-i ştii de-a fir a păr,/ şi mult le-ai dat, ca mult să le poţi cere,/ credinţa lămureşte-o din durere,/ nădejdea fă-o stîlp de adevăr,// iar peste toate pune steag iubirea,/ să priveghem sub ea şi morţi, şi vii,/ neistoviţi nicicînd şi nicăirea,/ bătuţi pe crucea lumii de aci,/ dar muşinînd cetatea care n-are/ nevoie nici de lună, nici de soare!