7 aug. 2009 - R. Codrescu - Proiectul Aiud: semne de împăcare?

PROIECTUL AIUD: SEMNE DE ÎMPĂCARE ?

Răzvan CODRESCU

Preluare de pe Blogul lui Răzvan Codrescu, 7 august 2009

Pe blogul d-lui V. Roncea, o doamnă temperamentală, dar complet dezinformată în privinţa subiectului pe care-l abordează, înşiră cîteva enormităţi înveninate, sub titlul delirant “Hidra cripto-comunistă contra Vetrei Monahale de la Rîpa Robilor” (pe autoare n-o deranjează “să combată” pe un blog pe care sînt adulaţi Iulian Vlad, Dinu Săraru, Adrian Păunescu, Corneliu Vadim Tudor, Mihai Pelin, Artur Silvestri, Radu Beligan, Paul Everac, Mihai Ungheanu etc., dar în schimb e convinsă că există o “hidră cripto-comunistă” avîndu-l printre capete pe... Claudiu Târziu!). Textul este atît de plin de neadevăruri flagrante şi raţionamente abrupte încît nici nu merită efortul unui comentariu punctual.

Interesant este însă altceva. La sfîrşitul articolului d-nei Vasiliu-Scraba, titularul blogului inserează o notă în care citim: “Personal resping categoric ideea unui «Centru Cultural» inspirat din modele străine de Ortodoxie, dar susţin Proiectul Centrului de Martirologie al d-lui dr. Pavel Chirilă, alături de Mănăstirea Sfinţilor Închisorilor a Părintelui Justin Pârvu, dar numai cu aprobarea planului de către Părinte şi deţinuţii politici şi cu binecuvîntarea Episcopului locului, ÎPS Andrei Andreicuţ, şi, mai ales, a Mitropolitului Bartolomeu Anania, fost deţinut politic şi înalt ierarh al Bisericii Ortodoxe Române”.

Înduioşător, nu-i aşa? Să observăm mai întîi cît de grijuliu a devenit dintr-o dată promotorul campaniei antipatriarhale şi antisinodale cu binecuvîntările arhiereşti. Nu-i rău deloc. Sigur, spre a se învrednici de importanta dumnealui susţinere, Proiectul trebuie să mai îndeplinească şi alte condiţii sine quibus non: să fie aprobat de Părintele Iustin şi de personajul colectiv numit “deţinuţii politici” (aceştia trebuind să fie toţi ca unul, dacă aspiră la susţinerea “fraţilor nepătaţi”). Iarăşi s-ar putea zice că nu-i tocmai rău. Necazul ar putea veni, totuşi, de la frecventele neconcordanţe ale vieţii şi firii omeneşti. Căci ce ne-am face dacă, să zicem, Părintele Iustin şi Deţinutul aprobă, dar ierarhii, dintr-un motiv sau altul, nu dau binecuvîntarea?! Sau dacă ierarhii binecuvintează, dar Părintelele Iustin şi Deţinutul, dintr-un motiv sau altul, nu aprobă?! Să nădăjduim însă că Dumnezeu va fi mai bun cu noi decît sîntem noi cu El şi, de hatîrul morţilor noştri, nu ne va pune/lăsa într-o asemenea... “dilemă” (horribile dictu).

Personal (adică însuşi, în persoană, cu toată decisiva sa personalitate), d-l V. Roncea se declară dispus să susţină şi “Mănăstirea Sfinţilor Închisorilor a Părintelui Justin Pârvu”, şi “Proiectul Centrului de Martirologie al d-lui dr. Pavel Chirilă”. O, cîtă generozitate şi cît simţ al proprietăţii (aşa, ca să se ştie că nu-s ale tuturor şi ale nimănui)! Un singur lucru se “respinge categoric”, un singur lucru nu poate fi personal admis de d-l V. Roncea: “ideea unui «Centru Cultural» inspirat din modele străine de Ortodoxie”. Nici aici n-ar fi nimic de zis (se ştie cît rău ne-au făcut modelele străine şi heterodoxe de-a lungul vremii), numai că... de unde pînă unde un “Centru Cultural” la Aiud?! Nimeni n-a propus vreodată aşa ceva, şi încă în răspărul Ortodoxiei! Aici d-l Roncea se încurcă în iţele propriilor diversiuni alarmiste. Nu ştiu cum e, n-am făcut această experienţă, dar probabil că, atunci cînd minţi cu atîta patimă şi neruşinare, ajungi treptat să crezi în propriile minciuni...

Sperietoarea unui “Centru Cultural” este ficţiunea manipulatorie cu care gaşca de agitatori publici a fraţilor Roncea şi a “mişcăriştilor” în sutană au căutat să intoxice opinia publică ortodoxă, sugerînd că s-ar urmări, de către forţe oculte (musai heterodoxe şi cripto-comuniste), deturnarea Proiectului Aiud în direcţia cea mai odioasă ortodoxului habotnic: cultura.
Ei bine, fie cultura cît de bună sau cît de rea, ea n-are nimic de-a face, în mod autonom, cu Proiectul Aiud, în nici una dintre variantele propuse. Toate au ca principal şi indiscutabil obiectiv Mănăstirea, ca axă şi cadru tradiţional pentru pomenirea liturgică, pentru cinstirea mistică şi morală a martirilor Crucii de la Aiud şi din toate temniţele ateismului roşu. Singura discuţie era ca pe lîngă Mănăstire – sau, mai exact spus, în cadrul ei – să funcţioneze şi un Centru de cercetări martirologice, sub exclusiva supraveghere şi coordonare a Stăreţiei şi a Arhiepiscopiei locului, aşa cum pe lîngă/în cadrul multor mănăstiri pot funcţiona şi funcţionează efectiv, prin tradiţie, un muzeu, sau o tiparniţă, sau o şcoală bisericească, sau un atelier de pictură ori de broderie, sau vreun aşezămînt social. Unele ca acestea nu intră în excluziune cu menirea liturgică, nici cu puritatea ortodoxă a unei lavre, ci se subordonează celorlalte nevoinţe specifice, în numele şi în slujba lui Hristos. Centralitatea Mănăstirii în cadrul Proiectului memorial exclude orice analogie cu Sighetul: la Sighet avem memorialul fără Dumnezeu, la Aiud avem - şi vom avea - memorialul cu Dumnezeu.

Discuţiile iscate în jurul Proiectului Aiud, în urmă tendenţios radicalizate, n-au avut iniţial ca obiect real decît o anume concepţie arhitectonică, deci ceva de ordin exterior şi negociabil. Rezervele faţă de un plan sau altul n-au fost în această privinţă neîndreptăţite, dar aceasta este o cu totul altă discuţie. Totul se putea rezolva creştineşte, civilizat şi responsabil, prin dialog consultativ şi în pace comunitară. Dar în locul duhului creştin unii au înţeles să cultive duhul învrăjbirii, al suspiciunii apriorice, al insinuării indigne sau chiar al asasinatului moral, uzînd de cea mai josnică recuzită polemică şi diversionistă (care încă la noi, din păcate, face deliciul vulgului, ca şi mojiciile vadimiste sau stupidităţile OTV-iste), cu vorbe grele, mistificări, decontextualizări, ceea ce a generat un nou, păgubos şi total inutil “război româno-român”, cu atît mai grav şi mai jenant cu cît a angajat însăşi imaginea publică a Ortodoxiei.
Manipularea panicardă a fost atît de abil şi de abject concertată (ca şi în cazul abuzurilor biometrice) încît a luat şi minţile unor oameni serioşi şi cinstiţi sufleteşte, ceea ce explică şi o recentă “scrisoare deschisă a elitei morale a României” (pusă la cale şi mediatizată tot de fraţii Roncea şi de ciracii lor), în care respectabili supravieţuitori ai temniţelor comuniste* (dar şi vreo 15 organizaţii “anticomuniste” mai mult sau mai puţin fantomatice) îşi exprimă faţă de Înaltul Bartolomeu Anania îngrijorarea cu privire la dejucarea Proiectului Aiud şi la pretinsa lor marginalizare contextuală. Iar “jalba” se încheie astfel: “Noi credem însă că nici o binecuvîntare nu va fi valabilă pînă nu se va lămuri cumplitul adevăr legat de holocaustul roşu. Pînă atunci, singurii care au drept să spună ceva în această problemă sînt tocmai cei care au suferit. Vreţi să faceţi ceva înălţător pentru martiri? «Dezveliţi tot adevărul şi le spuneţi tuturor/ Cum muriră fraţii noştri pentru Neam şi Ţara lor!»”.

Fondul chestiunii – necesitatea pomenirii întru adevăr – este incontestabil, dar cîteva observaţii se impun, spre împreună-lămurire. Mai întîi o observaţie asupra unui detaliu care s-ar putea să ţină şi de graba redactării: “cei care au suferit” (şi în faţa cărora, într-adevăr, s-ar cuveni să umblăm în genunchi) nu sînt “singurii care au drept să spună ceva în această problemă”, ci numai cei dintîi. Dreptul lor suveran nu este exclusivitatea, ci prioritatea morală. Ei trebuie – înaintea oricăror altora – consultaţi şi ascultaţi cu toată reverenţa. Altminteri, dreptul de a spune ceva, de a se implica atitudinal, îl au toţi cei ce simt creştineşte şi româneşte, şi care vor continua să o spună şi după ce venerabilii supravieţuitori ai temniţelor nu vor mai fi printre noi. Cu cît mai mulţi se vor implica, cu cît mai multora le va păsa, cu atît memoria va fi mai vie şi mai durabilă.

Nu ştiu dacă şi ce va fi răspuns Înaltul Bartolomeu la această scrisoare deschisă, dar ştiu şi mărturisesc că “a face ceva înălţător pentru martiri” a fost o preocupare a sa constantă şi evidentă, concretizată inclusiv în sfinţirea ca biserică a Mausoleului de la Aiud (act care a reprezentat stricta sa iniţiativă: „Iată, am venit să sfinţesc acest prestol realizat prin grija deosebită a Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici din Sibiu. [...] Şi am făcut sfinţirea după ritualul întreg, socotind că este bine ca această masă să nu fie doar un simbol, un jertfelnic pe care să se oficieze doar parastase, ci, cel puţin din cînd în cînd, să se săvîrşească pe ea şi Sfînta Liturghie. Pentru aceasta este nevoie de o sfinţire specială. În piciorul Sfintei Mese am aşezat Sfinte Moaşte ale unui martir – în acest loc al martirajului – şi documentul care s-a citit în faţa frăţiilor voastre, şi care rămîne aici, sub pecete, atît cît va dura acest jertfelnic şi cît va dura acest monument. [...] În numele lui Dumnezeu şi în numele morţilor noştri, vă mulţumesc tuturor celor ce aţi jertfit şi aţi ridicat acest monument memorial, celor ce aţi zidit acest jertfelnic pe care astăzi s-a săvîrşit, pentru întîia oară, Sfînta Liturghie a Sfîntului Ioan Gură de Aur” – 14 septembrie 2000).

Dacă însă marea urgenţă – prisosind chiar asupra oricărei binecuvîntări, cum citim în scrisoare – este aceea de a lămuri “cumplitul adevăr legat de holocaustul roşu”, datorie sacră atît de frumos exprimată în versurile citate (“Dezveliţi tot adevărul şi le spuneţi tuturor/ Cum muriră fraţii noştri pentru Neam şi Ţara lor!”), atunci nimic nu apare mai potrivit şi mai îndreptăţit decît un centru de martirologie chiar în cadrul năzuitului complex memorial. Că lumea ortodoxă românească are resursele – inclusiv şi mai ales monahale – cu care să răspundă acestui obiectiv major e dovedit cu prisosinţă de realizările de pînă acum ale unor mănăstiri precum Petru-Vodă, Diaconeşti, Oaşa sau Rarău, pe care sînt sigur că nimeni nu le ignoră. Deci, oameni buni, dincolo de falsele litigii, iată-ne “gînd la gînd cu bucurie”!

Cum pînă şi d-l V. Roncea s-a decis “să dea verde” Centrului de Martirologie din ansamblul memorial de la Rîpa Robilor, şi cum panica faţă de un presupus “Centru Cultural”, mai mult sau mai puţin heterodox, am văzut că nu prea are obiect, fiind doar o insinuare diversionistă într-un război inutil şi nedemn, oare ce ne mai dezbină şi ne mai îngrijorează? Este din ce în ce mai evident că vrem acelaşi lucru cu toţii (foşti deţinuţi, mănăstiri, ierarhi, jurnalişti creştin-ortodocşi, mireni rîvnitori) şi că e loc pentru contribuţia smerită a fiecăruia, într-o împreună-lucrare care depăşeşte orice interese personale sau de grup şi care chiar s-ar putea constitui într-un model de vrednicie şi unitate ortodoxă românească, spre bucuria viilor şi pacea morţilor deopotrivă.
O dată ajunşi aici, oricine, de acum înainte, va mai încerca să confişte Proiectul Aiud în numele vreunei persoane sau vreunui grup de interese (mănăstiresc sau nemănăstiresc), sau va perora aiurea (ca d-na Vasiliu-Scraba, altminteri respectabilă în domeniul dumneaei de competenţă**), îşi va trăda impuritatea (ca să nu spun necinstea sufletească) şi se va face vinovat faţă de memoria şi de moaştele martirilor.

Dumnezeu să ne păzească, la rugăciunile sfinţilor noştri ştiuţi şi neştiuţi, de micimile noastre secesioniste. Restul va veni pe deasupra.


* Unii trecuţi însă pe lista de semnături fără ştirea lor, cum este, bunăoară, cazul d-lui Demostene Andronescu...
** Vorba aceea: „Dacă tăcea, filosoafă rămînea”.