Antonie de Suroj - Scoala rugaciunii

Fragmente din cartea “Scoala rugaciunii” de Anthony Bloom, Mitropolit de Suroj



Stim din Evanghelii ca Bartimeu se afla pe marginea drumului, complet orb, pierzand orice incredere, orice speranta in ajutorul omenesc, constrans sa cerseasca pentru a trai, sa se sprijine nu pe adevarata caritate (etimologic, “care iubeste“), ci pe acel fel de caritate care consta din faptul de a arunca cativa gologani cuiva pe care nici macar nu-l privesti. Si iata ca intr-o buna zi, acest om care a renuntat la orice speranta si se afla stand, orb, in praful drumului, aude vorbindu-se de cineva, de un nou profet, care face minuni pe tot cuprinsul pamantului sfant. Daca ar mai fi avut inca ochi, desigur ca Bartimeu ar fi sarit imediat, ar fi strabatut indata toata tara, sa-L gaseasca pe Acest profet! Dar el este orb, nu se poate tine dupa acest facator de minuni calator. Asa ca ramane unde se afla si faptul ca stie ca Cineva l-ar putea vindeca ii sporeste desigur disperarea, o face sa fie mai apasatoare. Intr-o zi aude trecand pe langa el o multime de oameni, o multime care nu freamata la fel cu celelalte: desigur, asemenea tuturor orbilor, el are auzul si sensibilitatea mult mai ascutite decat ale noastre, caci intreaba: <> Si i se raspunde: <>.

Atunci se ridica, din culmea disperarii si a sperantei: o speranta nebuna caci Hristos e pe punctul de a trece si, in acelasi timp, disperarea sta gata sa tasneasca din penumbra constiintei. Doar cativa pasi si Hristos va fi in dreptul sau; inca vreo cativa pasi si El va fi trecut, ca sa nu se mai intorca niciodata. Acesta este momentul in care, impins de aceasta speranta disperata, incepe sa strige, sa urle: <>. Strigatul sau este ca o profesiune de credinta desavarsita; disperarea sa este, in aceasta clipa, de o asemenea intensitate, incat Bartimeu poate gasi in el insusi suficienta speranta nebuna pentru a indrazni sa ceara sa fie vindecat, salvat, regenerat. Si Hristos il aude.

Exista un grad al disperarii care coincide cu o speranta absoluta, desavarsita. Este tocmai punctul la care, ajunsi inlauntrul nostru insine, ne va fi posibil sa ne rugam. In acest moment, strigatul <> va fi de ajuns. Nu mai e nevoie sa-i tinem lui Dumnezeu discursurile complicate pe care le gasim in cartile de rugaciuni. E pur si simplu suficient sa strigam la ajutorul lui Dumnezeu din adancul disperarii noastre: vom fi auziti.

Foarte adeseori rugaciunea noastra nu are intensitatea, convingerea, adanacimea de credinta suficienta, fiindca disperarea noastra nu e suficient de adanca. Il voiam pe Dumnezeu pe deasupra celorlalte lucruri pe care posedam deja, ii dorim ajutorul, dar in acelasi timp incercam sa gasim ajutorul pretutindeni aiurea, pastrandu-L pe Dumnezeu in rezerva pentru asaltul final (…) Daca disperarea noastra tasneste dintr-o adancime destul de mare, daca ceea ce cerem si imploram este asa de esential incat rezuma tot ceea ce este necesar vietii noastre, atunci vom sti sa gasim cuvintele rugaciunii, vom putea ajunge pana la inima cea mai launtrica a rugaciunii, la intalnirea cu Dumnezeu.

(…)

Dupa cum adesea se intampla ca atunci cand, dupa multe cautari si lupta singuratica, noi deodata ne adresam cu strigam lui Dumnezeu, o multime de glasuri, de dinafara si dinauntru, incearca sa ne curme rugaciunea noastra. Face sa te mai rogi? De cati ani te lupti, iar Dumnezeu nici nu se uita la aceasta? Se va uita oare acum? De ce sa te mai rogi? Intoarce-te iara la disperarea ta, tu esti orb si orb pentru totdeauna. Insa cu cat e mai puternica rezistenta, cu atat mai clar e faptul ca ajutorul e foarte aproape. Niciodata diavolul nu navaleste asupra noastra cu atata furie, decat atunci cand noi suntem cu totul aproape de incheierea luptei si am putea sa ne mantuim, insa adesea acest lucru nu se intampla, pentru ca noi dam inapoi in ultima clipa. <>. Si atunci noi comitem o sinucidere: fizica, morala, spirituala. Noi renuntam la lupta si acceptam moartea cu un minut inainte de a ni se da ajutor si atunci am fi fost mantuiti.

Niciodata nu trebuie sa ascultam aceste glasuri: cu cat mai tare striga ele, cu atat mai puternica trebuie sa fie hotararea noastra. Noi trebuie sa fim gata sa strigam atat de mult cat va fi nevoie de acest lucru si asa de tare ca Bartimeu. Iisus Hristos trecea pe alaturi, ultima lui nadejde trecea pe alaturi, insa oamenii care il inconjurau pe Hristos erau nepasatori sau se straduiau sa-l sileasca sa taca. Necazul si suferinta lui erau cu totul nelalocul lor. Acei pentru care Hristos era mai putin necesar, insa care Il inconjurau, voiau ca El sa se ocupe de ei. Oare de ce acest nenorocit orb ii impiedica? Insa Bartimeu stia ca pentru el nu mai exista alta nadejde daca se va duce si aceasta, cea de pe urma. Acest adanc al deznadejdii a si fost izvorul de unde a rabufnit credinta, rugaciunea plina de atata convingere si insistenta, ca a rupt toate zagazurile, una din acele rugaciuni care izbesc in cer ca o sageata, dupa cuvantul lui Ioan Scararul (…)

Disperarea ne aduce la o noua viata duhovniceasca, cand in noi se iveste barbatia de a merge mai adanc si mai departe, cu constiinta ca noi ne-am deznadjduit nu de biruinta finala, ci de mijloacele pe care le-am aplicat pentru realizarea ei. Atunci noi incepem de la temelia cea tare, cu totul altfel. Dumnezeu ne poate intoarce pe noi la unul din mijloacele pe care le-am mai incercat, insa pe care acum, cu El, noi vom putea sa-l intrebuintam cu spor, Totdeauna e necesara o colaborare reala intre Dumnezeu si om, si atunci Dumnezeu ne va da intelegere, intelepciune si putere de a face ceea ce trebuie si de a ajunge la scopul drept.

(…)

Maxim, Un sfant grec din secolul IV, aude intr-o zi citindu-se in biserica pasajul din Epistola Sfantului Pavel in care Apostolul recomanda sa ne rugam neincetat. Tanarul e atat de miscat, incat se gandeste ca n-are nimic mai bun de facut decat sa urmeze acest sfat. Parasind biserica, se duce in muntii din apropiere si isi impune sa se roage fara incetare. Ca orice tanar grec din acea vreme, abia stia Tatal nostru si alte cateva rugaciuni. Incepe asadar sa le recite fara oprire. Se simte, pentru moment, foarte fericit. Se roaga, este cu Dumnezeu, e incantat, totul pare minunat pana ce, treptat, soarele dispare la orizont, frigul si noaptea nu intarzie a se lasa si, odata cu noaptea, o multime de zgomote nelinistitoare: plesnituri de ramuri care se rup sub labele unor fiare cu ochi scanteietori, lupte intre animalele salbatice, cele mai puternice ucigand pe cele mai slabe, etc. El se simte atunci cu adevarat singur, o biata faptura fara aparare intr-o lume unde domneste pericolul, moartea, cruzimea; intelege ca este pierdut, daca Dumnezeu nu-i vine in ajutor. Parasind Tatal nostru si Crezul face intocmai ca Bartimeu, striga: <>. Striga astfel toata noaptea, caci fiarele si ochii scanteietori nu-i dau ragaz sa doarma. Cand zorile se ivesc si toate animelele salbatice au intrat in vizuina lor, el isi spune: >, dar simte deodata ca ii este foame. Vrea sa culeaga afine, se apropie de tufisuri si deodata ii vine in minte ca in ele s-ar putea ascunde ochii scanteietori si ghearele ascutite. El inainteaza deci cu prudenta, spunand la fiecare pas: <>, se roaga de mai multe ori, inainte de a culege o afina.

La multi ani dupa aceea, el intalneste un pustnic foarte batran si plin de experienta care-l intreaba cum a invatat sa se roage fara incetare. Maxim ii raspunde: “Cred ca diavolul m-a invatat“. Batranul ii spune: “Mi se pare ca inteleg ce spui, dar as vrea sa fiu sigur ca nu ma insel“. Maxim ii explica, cum s-a obisnuit incetul cu incetul cu incetul cu zgomotele si pericolele din zi si din noapte. Dar atunci s-au abatut asupra lui ispite, ispite ale carnii, ispite ale duhului, ale sensibilitatii si, ceva mai tarziu, atacuri si mai violente din partea demonilor. Pana la urma, nu trecea o singura clipa, ziua sau noaptea, in care sa nu aiba nevoie sa cheme pe Dumnezeu, strigand: “Fie-Ti mila, fie-Ti mila, ajutor, ajutor, ajutor!” Apoi intr-o buna zi, dupa 14 ani de o astfel de viata, Domnul i-a aparut: in clipa aceea linistea, pacea, seninatatea s-au salasluit in el. Nu i-a mai ramas nicio teama, nici de intuneric, nici de tufisuri, nici de diavoli: “Domnul ajunsese stapan pe situatie“. Intelesesem, in sfarsit, continua Maxim, ca atata timp cat Domnul nu intervine, chiar El, sunt in chip iremediabil neputincios. Astfel, chiar in sanul seninatatii, al pacii, al bucuriei, am continuat sa spun: “Doamne Iisuse Hristoase, fiul lui Dumnezeu, fie-ti mila de mine!“. Stia de acum inainte ca nu exista pacea inimii si a sufletului, potolirea carnii in indreptarea vointii, decat in milostivirea lui Dumnezeu.

In felul acesta a invatat sa se roage, nu in ciuda agitatiei si a tulburarii, ci din cauza lor, si pentru ca ele prezentau un pericol real. Daca am putea intelege ca noi ne aflam intr-un tumult si intr-o confuzie mult mai mare, ca diavolul da tarcoale, cautand sa ne prinda pentru a ne distruge, ca fiecare intalnire omeneasca este o judecata, o “criza“, o situatie in care suntem chemati sa primim pe Hristos sau sa fim mesagerul Lui, daca am avea constiinta ca intreaga noastra existenta are o semnificatie la fel de adanca, ne-ar fi posibil sa-L chemam si sa ne rugam fara incetare; zgomotul si agitatia nu ar mai fi pentru noi un obstacol, ci insasi prilejul care ne inavata sa ne rugam, atata timp cat suntem fara experienta pentru a face acest lucru dinlauntrul nostru insusi, fara a fi impinsi, fara a interveni un factor exterior”.


(fragmente din “Scoala rugaciunii” - de Mitropolit Antonie de Suroj, editura Sf. Manastire Polovragi, 1994, selectii de la p. 52-55 si 113-114 - cartea s-a reeditat, in alta traducere, la Ed. Sophia)

Preluare de pe site-ul www.razbointrucuvant.ro/2007/12/03/orbul-bartimeu-ne-invata-sa-ne-rugam-cu-nadejdea-disperarii/+%22anthony+bloom%22&hl=ro&ct=clnk&cd=6&gl=ro&lr=lang_ro" class="postlink" target="_blank" rel="nofollow">Razboi intru cuvant