In apararea lui Mos Craciun

Bun gasit,

Am avut anii trecuti niste discutii foarte interesante cu copiii de la gradinita despre Mos Craciun. Ei sustineau ca Mos Craciun vine numai daca sunt ei cuminti, lucru care mie mi s-a parut ca trebuie pus putin in discutie pentru ca asta suna un pic a conditionare: daca esti cuminte, vine Mos Craciun, daca nu esti cuminte nu vine Mos Craciun. Ne-am putea gandi ca in sine asta nu e un lucru rau, ca sa se straduiasca si ei sa fie cuminti. Dar pana la urma cine este Mos Craciun? O persoana care vine sa faca … ce? Sa (ras)plateasca sau sa daruiasca? Mi se pare ca vine mai degraba sa daruiasca, pentru ca e din fire bun. Eu asta le-am zis copiilor. Ideea de Mos Craciun mi se pare foarte frumoasa atata vreme cat ramane neconditionata de cumintenia copiilor.

Pe de alta parte, dependenta darului de meritul copilului naste in mintea lor si alte intrebari care au iesit la iveala si in discutia noastra: exista oare pe lumea asta vreun copil care sa nu fi gresit niciodata? Daca nu exista copil fara greseala, inseamna ca Mos Craciun n-ar trebui sa vina deloc la nimeni. De unde stie Mos Craciun ca eu nu sunt cuminte? “Eh, eu n-am fost cuminte, dar Mos Craciun tot a venit”. Daca in mintea copilului se creaza ideea de dependenta intre Mos Craciun si cumintenie, fara sa-si dea seama ei vad in Mos Craciun un prostut mai degraba decat un om foarte bun, pentru ca mai mult decat credem, copiii stiu ca gresesc si ca de multe ori, cum spun adultii, “nu sunt cuminti”.

Cred ca Mos Craciun isi gaseste locul numai langa ideea de daruire dezinteresata, de bunatate. E ceva ce putem invata de la Mos Craciun: sa daruim, mai degraba decat sa judecam merite. In felul acesta, chiar si la varsta cand Mos Craciun nu mai este o realitate concreta, ramane macar o idee frumoasa. Ramane emotia asteptarii unui om bun mai degraba decat amintirea unei frici de a fi descoperit cumva ca nu e cuminte.


Cu drag,
Mariana Ulita