Documentarul NATIUNEA SUSPECTA

Documentarul NATIUNEA SUSPECTA






Prezentare : Claudiu Tarziu

Preluare de pe Blogul lui Claudiu Tarziu

Jurnalistul britanic Henry Porter, de la The Guardian şi The Observer, a făcut un documentar în egală măsură lămuritor şi zguduitor despre societatea supertehologizată, în care oamenii sînt filmaţi peste tot, 24 de ore din 24, comunicaţiile prin telefonie sau internet sînt monitorizate strict, călătoriile tuturor sînt supravegheate; cineva îţi analizează, cu ajutorul unui program de computer, comportamentul şi stabileşte dacă eşti suspect sau nu, ştie ce cumpărături faci, ce preferinţe culinare ai, în ce restaurante şi supermaketuri obişnuieşti să mergi, cu cine te întîlneşti, care ţi-e programul zilnic. Toate acestea se întîmplă deja în Marea Britanie, iar România se îndreaptă cu paşi hotărîţi spre acelaşi regim.
Controlul va fi total însă abia cînd ni se va implata un cip minuscul sub piele., chipurile pentru mai buna nostră protecţie. Şi nici asta nu mai este aşa de de parte.

Documentarul “Naţiunea suspectă” (Suspect Nation), de Henry Porter, atrage atenţia că, sub pretextul combaterii infracţionalităţii şi a terorismului, se pune la cale un sistem statal de tip poliţienesc, în care toţi cetăţenii sînt consideraţi potenţiali infractori şi de aceea urmăriţi pas cu pas.

Libertatea persoanei este de la Dumnezeu. Cei care o îngrădesc fac, din perspectivă teologică, lucrarea diavolului. Nu contează dacă în noile paşapoarte electronice cu cip din România există numărul 666 sau nu. Este suficient că ele contribuie la proiectul mai vast de control absolut, de încălcare a libertăţilor şi drepturilor noastre civile.

Ateii, indiferenţii religioşi şi toţi creştinii căldicei care au luat în rîs apelul părintelui Iustin Pârvu cu expresia: "să-l scoatem pe dracu din paşaport", poate vor înţelege mai bine despre ce-i vorba urmărind acest documentar.

De asemenea, "gherilele ortodoxe", care, prin prestaţia lor penibilă, au trimis în derizoriu un subiect cu o miză uriaşă, poate vor înţelege cum trebuie susţinut adevărul în contextul secolului XXI, pentru a fi credibili şi convingători.



Prezentare: Razvan Codrescu

Preluare de pe Blogul lui Razvan Codrescu

Documentarul TV “Naţiunea suspectă” (Suspect Nation), realizat cu răspundere civică şi profesionalism jurnalistic, fără să apeleze la termeni apocaliptici şi fără să inducă psihoze mistice, avertizează punctual asupra procesului accelerat de globalizare a unui sistem statal de tip poliţienesc, bazat pe urmărirea generală a cetăţenilor ca potenţiali infractori (sub pretextul abil manipulat politic al măsurilor de apărare împotriva terorismului).
N-a venit “Antihristul”, nu s-a ridicat “Fiara”, nu se pun “semne” prin condiţionarea “lepădării de credinţă”, nu este anulat “chipul lui Dumnezeu în om” (căci aşa ceva nu este nici măcar la îndemîna diavolului, darămite a tehnologiilor omeneşti!), dar e limpede că se atentează grav, prin abuz oficializat, la libertatea şi demnitatea persoanei umane în plan istorico-social, iar în acest sens se vădeşte legitim şi necesar orice apel la vigilenţă, atît în termeni laici, cît şi în termeni duhovniceşti (căci, creştineşte vorbind, “ca­pă­tul e dincolo, dar calea e aici”, cum amintea mereu Părintele Ga­leriu).

Cateva raspunsuri ale lui Razvan Codrescu mesajele primite la postarea documentarului, preluate de la adresa de mai sus.


Cert este, cum am mai spus-o, că noi avem talentul straniu şi păgubos de a lăsa lumii impresia că am fi mai primitivi decît sîntem de fapt. Iar asta şi pentru că adevăratele instanţe publice (marii teologi, marii intelectuali) preferă adeseori să tacă „strategic” (sau să se pronunţe mult prea „discret”) asupra unor aspecte şi situaţii, lăsînd cîmpul liber pentru fel de fel de „instanţe” de mîna a doua şi a treia, care se fac auzite cu tupeu şi oferă lumii, ca „made in Romania”, imaginea propriei lor neghiobii sau troglodeli. Aşa s-a întîmplat şi în cazul Tanacu, aşa s-a întîmplat oarecum şi în cazul ameninţării „biometrice”. Din punct de vedere creştin, instituţia Bisericii este, desigur, şi ea direct răspunzătoare, prin modul superficial, ezitant sau tardiv în care comunică sau în care reacţionează public, la nivel de ierarhie şi de aparat funcţionăresc. Şi aici e încă un paradox: noua conducere bisericească şi-a tras trust de presă (şi e mîndră nevoie mare de asta!), dar este incapabilă să gestioneze o dezbatere publică sau să răspundă prompt, adecvat şi lămuritor provocărilor conştiinţei creştine. Trust avem, pricepere ce ne mai trebuie?!



Nu sînt eu în măsură să dau sfaturi sau reţete personale. Fug mereu la Hristos şi caut să înţeleg cuvintele Lui.

Hristos ne cere să fim vigilenţi, mai ales în proximitatea vremurilor de pe urmă. Îndemnul la priveghere este leitmotivul Evangheliilor. Pe linia lor a fost şi recentul apel al Părintelui Iustin Pârvu, care tocmai de aceea trebuie luat în serios - dacă nu în litera, în orice caz în duhul lui.
Dar tot Hristos ne spune în repetate rînduri să nu ne temem. Şi mai ales să nu ne temem de cei care ne pot distruge trupul, dar de sufletul nostru nu se pot atinge. Aceştia sînt puternicii veacului, care ne pot produce multe necazuri, mergînd pînă la lezarea libertăţii exterioare, prigonire şi moarte, dar n-au putere asupra sufletelor noastre, asupra libertăţii noastre interioare, dacă noi ni le păzim creştineşte.

Prin urmare, dacă noi veghem tari în credinţă, în dragoste şi în nădejde, orice ne-ar face puternicii lumii acesteia nu ne poate periclita mîntuirea, ci doar amărî şi îngreuna trecerea prin viaţa de aici.

Că în lume vom avea necazuri, aceasta iar ne-o spune Hristos, iar necazurile e firesc să se înmulţească pe măsură ce ne apropiem de "plinirea vremii". Noi se cade să le primim toate cu bună nădejde în Domnul, să le răbdăm cu înţelepciune de şarpe şi curăţie de porumbel, căci cei ce vor răbda pînă la capăt, fără să cedeze şi fără să dispere, aceia se vor mîntui.

Cînd eu, creştinul, am făgăduinţa şi asistenţa lui Hristos, cînd cred şi mărturisesc că în toată vremea "cu noi este Dumnezeu", de ce şi de cine m-aş mai teme? E cineva mai puternic decît Dumnezeul nostru? Vreun număr magic, vreun cip, vreun tehnolog, vreun dictator, Antihristul însuşi, cu semnele lui mincinoase? Să accept aşa ceva înseamnă să pun la îndoială atotputernicia şi atotştiinţa lui Dumnezeu. Să nu fie!

Vorbind chiar în termenii Apocalipsei, "semnul Fiarei" (666 sau oricare altul) n-are putere în sine, ci poate avea putere numai în măsura în care este primit prin cedare interioară, prin lepădare de Dumnezeu şi de Biserica Lui.

Dacă eu nu cedez interior, dacă nu mă lepăd, dacă ei mă cipuie şi eu mă rog ("Iartă-i, Doamne, că nu ştiu ce fac"), atunci, să mă însemneze nu doar în buletin sau în paşaport, nu doar pe frunte sau pe mîna dreaptă, ci pe fiecare centimetru pătrat al trupului meu, nimica nu-mi este! Toate puterile lumii acesteia sînt neputincioase să-mi tîlhărească sufletul sau mîntuirea. Ele mă pot zdrobi pe dinafară, dar nu mă pot învinge pe dinlăuntru. De aceea Îl ascult pe Hristos şi nu mă tem mistic de ele. Iar dacă e să mă tem, mă voi teme, tot ascultîndu-L pe Hristos, "mai degrabă de acela ce şi sufletul şi trupul poate să le piardă în gheena", dar care nu mai e din ordinea omenească.

Ceea ce ne învaţă Domnul, în fel şi chip, este să nu confundăm planul mistic cu planul lumesc. Or, biocipurile, ca şi orice alte forme exterioare de control abuziv al insului de către un sistem secular, ţin de planul lumii acesteia, de necazurile şi mizeriile unei contingenţe istorice, de sminteala ideologică a politicului, de natura coruptă a lui "aici" şi "acum". Nu sînt indiferent faţă de ele, mă supără ca nedreptate ambientală, protestez principial, dar nu mă panichez, nu le atribui mai multă putere decît pot avea, nu le pun în cumpănă cu încrederea mea în Dumnezeu. Sînt vigilent, dar nu sînt panicat. Mă mîhnesc, dar nu mă tem. Iar priorităţile mele, ca trăitor creştin, sînt cu totul altele: să păzesc dreapta credinţă, să săvîrşesc faptele iubirii, să mă rog ca să nu-mi pierd trezvia, să mă lupt "lupta cea bună" ("războiul nevăzut"), care nu este cu puternicii lumii acesteia, nici cu pleava umanului, ci cu propriile slăbiciuni şi cu duhurile rele, în speţă cu urzelile - mult mai perfide şi mai puternice decît toate tehnicile omeneşti - celui ce dintru început a fost "mincinos şi tată al minciunii", învrăjbitor şi pierzător de oameni.

Pietre de poticnire aflu la tot pasul, inclusiv - şi mai ales - în "semnele vremurilor", dar ştiu, tot de la Hristos, că toate acestea trebuie să fie, că nu poate fi oprit mersul lumii spre eshaton, după cum ştiu şi că toate pot fi depăşite prin credinţă şi prin faptele credinţei.

S-a spus că nu de moarte trebuie să fugim mai abitir, ci de păcat, căci păcatul aleargă mai iute decît moartea. Şi, aş adăuga aici, tot el e mai iute şi decît toate biocipurile reale sau închipuite, decît toate falsele "minuni" ale tehnicilor magice sau ştiinţifice, decît toate ingineriile sociale de ieri, de azi sau de mîine. Deci de păcatele noastre să fugim mai întîi şi împărăţia lui Dumnezeu s-o păzim în inimi, căci atunci toate cele de folos ni se vor adăuga nouă şi harul Domnului ne va păzi de cîte ar vrea să ne piardă.

Iar cînd simţim că panica sau teama de cele trecătoare dă să ne cuprindă, pentru păcatele noastre cele multe, să ne însemnăm cu semnul cel mai presus de toate semnele - Sfînta Cruce - şi să zicem în cugetul nostru ca în Evanghelia de la Marcu: "Cred, Doamne! Ajută necredinţei mele".